Coltul Barbatului

In dimineata zilei de 14 iulie imi beam cafeaua in Gara de Nord, alaturi de Irina si Andreea. Era putin peste ora 5 jumate. Urma sa luam trenul spre Budapesta. O experienta nu prea placuta, dar necesara – 11 ore de traversat Romania, lipiti de niste scaune incomode de tren. Dar aveam suficienta nonsalanta cat sa glumim pe tema asta. Sau pe orice alte teme.
Sosirea in Budapesta era preconizata pentru ora 17.45 (ora lor). Acolo ar fi trebuit sa ne instalam cu cortul intr-un camping din buricul Budapestei. Habar nu aveam cum sa ajungem la camping, dar ma bazam pe indicatiile veriosarei mele stabilite in Budapesta de vreo 2 ani.
Cu opt minute inainte sa plece trenul faceam un ultim bilant: biletele – ok, sacii de dormit – ok, izoprenele – ok, apa si alte consumabile pentru drum – ok. Andreea era usor nelinistita pentru ca, parca, ii lipsea ceva. Cand sa pornim spre peron, am realizat si ce lipsea: CORTUL.
Nici nu plecasem bine in excurisa noastra minutios planificata pe o coala de hartie indoita in doua, ca apareau primele probleme. Insasi ideea de excursie low-budget, cu cazare prin campingurile europene, era acum amenintata de absenta cortului.
Pe la ora 14, dintr-un telefon si vreo trei sms-uri, rezolvam cazarea in Budapesta. Urma sa stam in apartamentul verisoarei mele. Nu era niciun deranj pentru ca ea avea sa stea la prietenul ei Attila.
Verisoara mea, dupa doi ani de rezidenta in Ungaria, si care nu-si ascundea sub niciun chip antipatia pentru unguri, acum se iubea cu ungur. Eram mai mult decat curios sa-l cunosc pe acest flacau, cu un nume atat de comun, ca sa inteleg si eu cum a ajuns vara-mea la ganduri mai bune fata de tot ce inseamna Panonia.
Cele 11 ore pana in Budapesta s-au transformat in 13 din vina comuna – si caile lor ferate sunt in reamenajari, ca si ale noastre. Doar ca ei vor termina lucrarile in termenul stabilit.
Din gara Kellety am ajuns la apartamentul verisoarei mele, situat la cinci minute de Parlament si de Dunare, in mai putin de un sfert de ora. Un apartament de trei camere, de 120 de metri patrati, foarte cochet. Am tras o injuratura neaosa cand am aflat si cat era chiria – cam cat este chiria pentru o garsoniera mai decenta in Dristor. Jur, nu m-am intors in tara sa intoxic lumea cu mituri. Este adevarul gol-golut.
Dupa ce mi-am exprimat frustrarile imobiliaro-istorice am trecut la povesti de viata cu vara-mea. Who the f**k is Attila? Dar vara-mea ma tinea la distanta: lasa, var-miu, o sa vina si el in 20 de minute. Si a venit, asa cum promisese.
Imi imaginam un  tip roscovan, cu dinti galbui si cu o burta flasca. M-am inselat. Attila era (si inca mai este) un tanar casual, nu foarte inalt, dar atletic, care nu vorbeste fara sa zambeasca. Iar engleza lui este impecabila. Culmea, este corporatist. Lucreaza intr-o multinationala care se ocupa cu problemele financiare ale granzilor din lumea intreaga. M-a surprins, recunosc. Corporatistii de la noi sunt fie epuizati, fie parca au rectul infundat cu un par. Attila era opusul – foarte relaxat. Avea chef de-o bere si sa manance in oras. O pizza ieftina dintr-un loc pe care-l stia el.
In prima seara budapestana am baut trei beri si am mancat jumatate de pizza. Am vorbit despre sex, despre disfunctii sexuale (consider ca sunt subiecte diferite, totusi), despre voma si droguri. Privirea mi se tulbura progresiv si mie nu-mi venea sa cred ca stau la masa cu un corporatist care nu vorbeste despre munca. Terminase programul la munca si, odata cu asta, si discutiile adiacente. Omul era pe chill. La fel eram si noi dupa lungul nostru drum.

A doua seara budapestana aveam s-o petrecem tot in compania verisoarei mele si a iubitului ei ungur. Attila ne facuse o impresie tare buna. Fetele o felicitau, probabil usor invidioase, pe vara-mea. Era partida buna baiatul asta, nu gluma. Si solvabil, si normal la creier si credinta.
Probabil discutiile ar fi continuat daca nu aparea Attila, cu o mica de intarziere de vreo cinci minute. Era usor agitat si nu se putea concentra. Incercam sa surprind cu urechea daca era vreo problema intre el si vara-mea care se cam bosumflase. Deci printul nu era chiar print – mi-am zis eu diabolic in minte. Dar aveam sa aflu si care era problema lui Attila. Omul voia o bere si o voia cat mai repede. Iar noi eram destul de departe de Szimpla – un club al expatilor din Budapesta.

M-a mirat apetitul lui Attila pentru bere. Mi se parea ca e cam tanar pentru a avea probleme cu alcoolul. Ce naiba, doar aveam in fata o noapte de bauta intr-unul dintre cele mai populare locuri din Budapesta. Dar, nu am avut de ales si a trebuit sa-i facem pohta gazdei noastre maghiare. Asa ca am intrat in primul butic de pe strada si ne-am luat doua beri la sticla. Apoi am pornit cu ele pe strada. Da, in Budapesta este permis consumul de alcool pe strada. Fara pungi si fara teama de amenzi.

Dupa primele guri de bere, Attila si-a revenit in simtiri. Se calmase. Avusese o zi nasola la serviciu si simtea nevoia sa o stinga cu o bere. Nu stiu ce i s-a intamplat pentru ca nu a continuat pe tema asta. In definitiv, programul lui de lucru se incheiase.
A urmat inca o seara de neuitat in Budapesta. Bautura multa, muzica buna si conversatii pe masura. Sex, politica, sex, Obama (care nu e tot una cu politica, ar zice unii specialisti) si relatiile romano-maghiare. Niciun strop de manie istorica. Diferendele romano-maghiare: bullshit, in viziunea lui Attila. Berea era mai buna. Si palinca la fel.
Imi placea Attila si imi parea rau ca nu puteam sa-l transform in prietenul meu de bere. E cel mai misto om cu care sa mergi la baut. Imi plac amicii mei de bere, dar parca le ia prea mult pana sa se detaseze de restul zilei. De fiecare data trebuie sa facem cate un rezumat al vietii noastre de rahat, fie ea personala sau profesionala. Abia dupa a doua sau a treia bere reusim sa vorbim despre nimicuri existentiale. Insa asta nu este o regula.
Attila m-a reinvatat sa ma relaxez si sa ma bucur de timpul meu liber. Este inviolabil. Dincolo sunt oportunitatile. De orice fel. Era strict treaba mea daca le exploatam sau nu. Nimeni nu ma judeca si nu ma provoaca. Trebuia doar sa-mi aleg berea preferata si sa o savurez. Strop cu strop.

Si, pentru ca tabloul sa fie complet, tot de la Attila am invatat cea mai tare replica de agatat: “Ce faci, tovarasa? Imi imprumuti si mie camasa ta?” Nici nu m-am chinuit s-o testez. Pentru ca ar trebui sa fiu un ungur pus de agatat care stalceste limba romana in ultimul hal. Probabil ar trebui sa fiu Attila.