Intermezzo telefonic “Da, pui, am gasit. Sa vezi ce fain ii!!! E albastru asa si e cu niste zebre. O sa-i placa la copil. Mai greu cu transportatul. Hai, vii sa ma iei? Sunt cu Oana la o cafea in centru.”

Da, Alin se poarta mizerabil cu Bianca. N-o scoate nicaieri, numai in casa o tine. El iese tot timpul cu baietii la bere si proasta sta in casa. Si se oftica daca Bianca se vede cu altcineva. Nu se mai vede nici cu prietenele ei bune.
Nici macar cu Oana sau Irina. Si Bianca n-a mai rezistat si i-a spus odata Oanei niste chestii despre Aliiiiin. O grozavie!

Terasa din centrul oraselului de provincie se acopera de liniste. Irina si Oana, actrite amandoua, incep sa susoteasca despre Biana si Alin.

Trecutul uneia e limpede – a fost ziarista. Viitorul alteia e previzibil – se va marita. Prezentul nostru, al celor de la acea terasa (din centru, cum spunea si Irina la telefon), este angajat in asimilarea confidentelor zgomotoase pe care cele doua prietene-actrite si le fac. Discuta precipitat si depasesc tonalitatea decentei. Sunt exuberante. Avalansa de idei este fragmentata de mici reprize de tuse tabagica. Ton inalt si grav, tuse tabagica, o nunta ce va sa vie, niste repetitii la teatru esuate : e foarte posibil ca cele doua tinere talente sa sufere de ceva. Ar putea fi o afectiune laringiana asociata cu o necroza a bunului-simt.
Diagnosticul nu ar fi atat de evident, daca la o masa alaturata nu ar sta patru barbati – trecuti de prima tinerete – care incearca sa-si goleasca halbele de bere si sa se ocupe de destinul Stelei. Domnii cu berea-n buza si fotbalul in sange fac pauze dese si se uita dezorientati catre masa domnisoarelor.
Un gand imi strapunge calota craniana: aha, asta trebuie sa fie un experiment sociologic. Domnisoarele au o sorginte profesionala de larga si adanca finete, sunt actrite. Dialogul grotesc ce se consuma la aceasta terasa este de fapt un act artistic si stiintific. Ele se vor ridica si vor face o plecaciune catre publicul captiv. Zambiti, a fost un experiment.
Scenariul din mintea mea care a acumulat prea multe informatii trivial-frivole este intrerupt de aparitia unui domn inalt care vine s-o ia pe Irina. Da, domnisoara cu cizmele mov si nunta muta de saptamana viitoare. Domnul apuca tacut cutia mare de langa Irina si pleaca, cu un mic avans, spre masina parcata in apropierea terasei. Irina si Oana il urmeaza si ele.
Nu fac nicio plecaciune si nu ne spun despre niciun experiment. Recitalul a fost 100% autentic!
Actritele pleaca, problemele raman. In continuare, Irina va trebui sa-si gaseasca muzicanti. Bianca va mai fi umilita de Alin. Presedintele CJ va fi tot incoltit de dusmani. Iar repetitiile vor fi la fel de nasoale din cauza proastei cu dictie execrabila, dar cu pile bune.

Imi pare rau pentru viitorul mire. Sincer.

A doua seara budapestana aveam s-o petrecem tot in compania verisoarei mele si a iubitului ei ungur. Attila ne facuse o impresie tare buna. Fetele o felicitau, probabil usor invidioase, pe vara-mea. Era partida buna baiatul asta, nu gluma. Si solvabil, si normal la creier si credinta.
Probabil discutiile ar fi continuat daca nu aparea Attila, cu o mica de intarziere de vreo cinci minute. Era usor agitat si nu se putea concentra. Incercam sa surprind cu urechea daca era vreo problema intre el si vara-mea care se cam bosumflase. Deci printul nu era chiar print – mi-am zis eu diabolic in minte. Dar aveam sa aflu si care era problema lui Attila. Omul voia o bere si o voia cat mai repede. Iar noi eram destul de departe de Szimpla – un club al expatilor din Budapesta.

M-a mirat apetitul lui Attila pentru bere. Mi se parea ca e cam tanar pentru a avea probleme cu alcoolul. Ce naiba, doar aveam in fata o noapte de bauta intr-unul dintre cele mai populare locuri din Budapesta. Dar, nu am avut de ales si a trebuit sa-i facem pohta gazdei noastre maghiare. Asa ca am intrat in primul butic de pe strada si ne-am luat doua beri la sticla. Apoi am pornit cu ele pe strada. Da, in Budapesta este permis consumul de alcool pe strada. Fara pungi si fara teama de amenzi.

Dupa primele guri de bere, Attila si-a revenit in simtiri. Se calmase. Avusese o zi nasola la serviciu si simtea nevoia sa o stinga cu o bere. Nu stiu ce i s-a intamplat pentru ca nu a continuat pe tema asta. In definitiv, programul lui de lucru se incheiase.
A urmat inca o seara de neuitat in Budapesta. Bautura multa, muzica buna si conversatii pe masura. Sex, politica, sex, Obama (care nu e tot una cu politica, ar zice unii specialisti) si relatiile romano-maghiare. Niciun strop de manie istorica. Diferendele romano-maghiare: bullshit, in viziunea lui Attila. Berea era mai buna. Si palinca la fel.
Imi placea Attila si imi parea rau ca nu puteam sa-l transform in prietenul meu de bere. E cel mai misto om cu care sa mergi la baut. Imi plac amicii mei de bere, dar parca le ia prea mult pana sa se detaseze de restul zilei. De fiecare data trebuie sa facem cate un rezumat al vietii noastre de rahat, fie ea personala sau profesionala. Abia dupa a doua sau a treia bere reusim sa vorbim despre nimicuri existentiale. Insa asta nu este o regula.
Attila m-a reinvatat sa ma relaxez si sa ma bucur de timpul meu liber. Este inviolabil. Dincolo sunt oportunitatile. De orice fel. Era strict treaba mea daca le exploatam sau nu. Nimeni nu ma judeca si nu ma provoaca. Trebuia doar sa-mi aleg berea preferata si sa o savurez. Strop cu strop.

Si, pentru ca tabloul sa fie complet, tot de la Attila am invatat cea mai tare replica de agatat: “Ce faci, tovarasa? Imi imprumuti si mie camasa ta?” Nici nu m-am chinuit s-o testez. Pentru ca ar trebui sa fiu un ungur pus de agatat care stalceste limba romana in ultimul hal. Probabil ar trebui sa fiu Attila.

Bine v-am regasit,
Adrian Neacsa

Nici eu nu stiu cand am facut cariera cu sintagma “igiena mentala”. Cert este ca lumea din jur ma priveste ba admirativ, ba suspicios, cand ma declar un adept inrait al acestei rutine existentiale. De ce iti este teama? De cine fugi? Asa-i ca nu vrei sa-ti asumi responsabilitatea? Ai suferit chiar atat de mult? Ce sau cine te-a dezumanizat in asa hal? Sunt doar cateva intrebari de care m-am lovit si ma lovesc atunci cand afisez o figura rigida si impersoanala: frate, nu am chef sa-mi bat singur cuie-n picioare.

Cu putin efort, gasesc cate o parte din raspuns in fiecare dintre intrebarile de mai sus. Da, mi-e teama uneori. Mi-e teama de esec si ca imi voi pierde identitatea. Da, fug uneori. Fug pentru ca realizez ca, uneori, este o diferenta uriasa intre ceea ce ma astept sa se intample si ceea ce gasesc la destinatie. Adevarat, nici nu vreau sa-mi asum responsabilitati suplimentare. Una e sa pierzi cheile de la casa in care stai in chirie si alta e sa le pierzi pe cele de la casa ta si a ei. Sincer, nu-mi mai amintesc cat am suferit la viata mea. Intr-un fel ma simteam la 18 ani, altfel la 24. Imi amintesc cat se poate de clar ca de fiecare data cand mi-am folosit toate resursele de martir. Al naibii si autovictimizarea asta! Pen’ce?

La partea cu dezumanizarea fac apel la putina rabdare. Nu cred ca sunt mai putin uman daca fac putina ordine in sertarele mintii mele. Sau daca sunt mai precaut. Sau mai exigent – atat cu mine, cat si cu ele. Sau mai selectiv. Si, nu sunt non-uman daca aleg sa ma iubesc si sa ma conserv folosindu-mi propriile resurse de energie. Simplu, auto-regenerare.

Prea mult (auto)control te face sa ratezi cele mai misto momente din viata. Ar spune romanticii. Sunt de parere ca ochii nu tradeaza niciodata. Sau intotdeauna. Dintr-o simpla privire poti afla daca femeia din fata ta este ceea ce cauti sau ceea ce-ti lipseste intr-un anumit moment al existentei. Subliniez: intr-un anumit moment al existentei. Totodata, poti sa-ti dai seama cu usurinta daca femeia aia este doar un produs cultural sau produsul propriei ei vieti. Se numeste intuitie masculina. De unde atata acuratete in intuitia asta? Pai v-am spus. Pentru ca-mi pastrez igiena mentala.

Sunt scene ce se desprind dintr-o cinematografie a pacatului. Un lung sir de indici de interes care vin din partea femeii gresite. Femeii altui barbat. Incerci si iti propui sa nu dai curs acestor semne. Poate sunt doar plasmuirile mintii tale. Poate ai tu o impresie prea buna despre tine. Ei se iubesc si asa trebuie sa ramana lucrurile. Nu ai face decat sa zdruncini existenta a doi oameni care nu ti-au gresit cu nimic. Dar poate el i-a gresit ei. Poate ea cauta altceva. Poate pentru ea, umarul de care se sprijina lenes nu mai este de mult un loc protectiv. Ci doar un loc in care sa mediteze asupra propriei evadari. Si poate tu esti pretextul ideal.

Principiile trec in plan secund cand esti pus in fata unor astfel de situatii. Mintea iti alearga intr-o mie de directii. Incepi sa-ti cauti scuze pentru ca ai incalcat fie si mental una dintre cele zece porunci. “Sa nu poftesti casa aproapelui tau; sa nu poftesti nevasta aproapelui tau, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici magarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tau”.  Ideologia iudeo-crestina nu e de mare ajutor. Prea multe restrictii. E vina ta ca ala e un papagal? Tu stii ca poti si esti mult mai bun. Da, dintr-un crestin usor timorat devii un agnostic narcisist si autosuficient.  Si, in definitiv, de ce numai tu sa stai sa despici firul in patru? Ea s-a jucat cu focul de la bricheta ta. Poate vor reusi sa transeze lucrurile intr-un fel cat mai igienic. Fara durere si resentimente. Si toata lumea va castiga.

Acum e momentul sa-ti revii. Te-ai lasat dus de val si prea te-ai grabit cu focul ala. Nimeni nu e cu nimeni. Lucrurile nu s-au asezat asa cum ai anticipat. Tu nu esti mai barbat, nici ea mai femeie. Iubitul ei va uraste pe amandoi. Daca te gandesti mai bine, chiar si tu te urasti pentru ce ai scos la suprafata. Din pacate, cel mai mare pacat in toata poveste asta a fost trufia. Ea a fost trufasa pentru ca a ales sa plece din relatia initiala pe ascuns. El a fost trufas pentru ca isi imagina ca are totul sub control si ca nimic nu-i poate tubura existenta. Iar tu ai fost trufas pentru ca te-ai plasat deasupra pacatelor lor, crezand ca esti imun si de neatins. Si nici macar n-ai invatat nimic din treaba asta. Mare pacat.

Se inventeaza o poveste de dragoste care, initial, parea eterna si unica. Apoi, unul dintre parteneri este ispitit de gustul carnii straine. Si gusta. De cele mai multe ori, incredibil, este surprins chiar in timp ce consuma din pacatul originar – nu prea original, am putea spune. Noroc cu echipa de detectivi si cameramani. Toti particulari si toti pusi pe justa indreptare a situatiei. Tot de cele mai multe ori, confruntarea partilor adunate in arena adulterului preia un caracter profund contondent. Asa se umplu ecranele televizoarelor noastre cu scene de lupta atent gandite. Miroase a sange si a audienta maxima. De asemenea, miroase a prostie.Comercializarea si teatralizarea unor situatii care se consuma zi de zi, dar inafara televizorului, este un exercitiu cinic si indoielnic. Nu stiu cati dintre inovatorii din televiziune au vazut si vorbit vreodata cu o femeie batuta. Nu stiu cati dintre acestia au fost victime ale violentei partenerului de viata. La fel cum nu stiu cati sunt victime si cati sunt calai. Dar stiu si simt ca promovarea unor astfel de comportamente ne indeparteaza si mai mult de conceptul de demnitate umana.

Nu sunt fariseu si nu militez pentru curatenia sufleteasca promovata la televizor. Sunt constient de obiectivul acestor emisiuni – distrarea maselor. Dar din moment ce avem atata sexualitate, de ce sa nu ne multumim doar cu asta? Sexul e bun la orice ora si stimuleaza imaginatia. Teoretic, cel putin. De ce trebuie sa creionez “portrete de familie”, total nefiresti, in care toti participantii se scuipa, insulta si lovesc? De ce vrem sa construim falsa impresie ca lumea din jurul nostru este o arena in care barbatii si femeile se caftesc pana la epuizare?

In timp, am avut nefericita ocazie de a cunoaste cateva victime ale violentei domestice. Toate femei. Si toate demne in suferinta lor. Cu totul depasite si descurajate de propriile lor drame. Acele femei nu si-ar putea imagina dreptatea obtinuta in public. Sufera in tacere si spera ca vindecarea sa se produca tot in tacere. Iar pe acele femei nu le vom vedea la televizor, in prime-time, urland ca din gura de sarpe si blestemandu-si convietuitorii.

Poate ca televiziunile nu vor renunta la aceste formate prea curand. Violenta domestica nu va disparea nici ea. Dar poate, la un moment dat, pe burtierele acestor emisiuni, vom vedea cat mai putine mesaje, de genul “Foarte tare emisiunea, imi place de mor”. E prea mult si e gratuit.

Absenta unei perceptii a sinelui in fata oglinzii poate parea doar un scenariu sumbru de carte. Desi in viata reala ne putem analiza neconditionat in orice oglinda vrem noi, tot ne holbam la aceste obiecte de tortura ca si cum ar fi niste instante necrutatoare. De cele mai multe ori nu ne place ce vedem acolo.

Problema se complica si mai mult cand apelam la cei din jurul nostru si ii exploatam pe post de oglinzi. “Ce zici, am bratele cam groase, nu? Crezi ca ar trebui sa fac ceva cu nasul asta? Nu-i asa ca am ochii prea afundati?”. Iar lista poate continua.

De fiecare data cand sunt “oglinda”, trebuie sa dau adevarate recitaluri de empatie si diplomatie. Si nu pentru ca trebuie sa mint. Intrebarile in sine sunt de asa natura incat nu accepta raspunsuri monosilabice. Este evident ca o astfel de intrebare asteapta o (re)confirmare, nu doar un raspuns. Este evident ca acea persoana trece printr-un moment de slabiciune, de lipsa de incredere in propria imagine. Si, este evident, ca o “oglinda” umana are datoria sa completeze imaginile sterse. Trebuie sa le readuca la viata, sa le redea putere. Ingrata misiune!

Daca facem un pas in spate, putem enumera destul de usor factorii care ii aduc pe oameni in fata oglinzilor deja “mutilati”. Sunt conventiile sociale privind frumosul, sunt revistele de moda, sunt documentarele despre miracolele chirurgiei estetice, dar sunt si momentele de insecuritate, cand ai sentimentul ca nu mai esti atragator/atragatoare pentru nimeni. Sau pentru cea mai importanta persoana din viata ta.  Discutia despre cat de valizi sunt acesti factori este mult prea vasta pentru a fi consumata aici. De fapt, insasi incercarea de a valida/invalida acesti factori pare sortita esecului. De aceea ne oprim doar la enumerarea lor.

Dar, daca facem doi pasi in spate, am putea sa intuim de ce nu suntem multumiti de ceea ce vedem in oglinda. Cred ca, de cele mai multe ori, stam mult prea aproape de oglinda si pierdem imaginea de ansamblu. O figura lipita de suprafata oglinzii nu poate fi decat caricaturala. O figura demna, plasata la o distanta rezonabila de oglinda, ar putea insufla incredere in sine si autocontrol. Este distanta ideala pentru a lua decizii si a gasi solutii (daca se impun).

Insa, stimate doamne si stimati domni, cred ca esenta problemei e concentrata in alta zona. Nu cumva, atunci cand ne punem in fata oglinzii, cautam cu incrancenare numai defecte? Eu, unul, o fac uneori.

Aici are loc interventia mea, domn serios, posesor de penis. Va fac cunoscuta reactia mea critica la adresa colegilor mei masculi. Pana in acest moment am primit doar doua raspunsuri, din partea (evident) unor femei: primul – Ce tampit esti! (acces de ras) si, al doilea: Esti genial, in kilu’ meu!!! (tot cu acces de ras).

Mentionez ca mesajul poate contine mesaje ofensatoare la adresa pudorii.

Institutia: frumoasa
Numar angajati: aprox. 15, dintre care vreo 10 sunt barbati. Femeile au totusi functii de conducere (pe alocuri, nu prea mult).
Canal de comunicare: intranet
Tip mesaj: mail
Subject: Avem buda in casa. Si ce daca?

Stiu ca v-ati imunizat la mesajele privind stropii de pe capacele toaletelor, asa ca voi deturna atentia spre zona adiacenta acestora.
Scena: a se studia corola de picuri ureici din stabilimentul dedicat domnilor. Nu am expertiza in chimia organica, dar pot enumera cateva elemente din peisajul pictat pe gresie: acid uric, uree, creatina si jeg (tarana, colb).
Rezultatul isi poate gasi o justificare in evenimentul ce s-a consumat ieri aici (lume multa, obiceiuri pe masura). Wrong, mes amis! Stropii preexistau evenimentului. Musafirii au adus in speta jegul si, de ce nu, au contribuit la malaxarea elementelor naturii ce vietuiesc in jurul vasului de toaleta.

Cum critica este ca o vaca stearpa daca nu vii cu solutii, va prezint un mic ghid de utilizare a penisului cand doresti sa mictionezi.

FAZA 1:  se extrage penisul din locul predestinat lui in 99% din viata. Starletii porno s-ar putea sa aiba un procent mai mic la acest capitol.

FAZA 2: penisul ramane ancorat de mana care l-a extras.

FAZA 3: penisul se decaloteaza (beleste) gingas, suficient cat sa descopere meatul (deschiderea uretrala), dar nu suficient cat sa produca placere. Obsedatilor. Si daca da necuratul si e vreunul circumcis pe aici, a belit-o cu mine!

FAZA 4: se elibereaza cei aprox. 20 cm cubi de urina. Teoretic, asta e pragul maxim de rezistenta. Iar noi nu mictionam des pentru ca vrem sa fim eficienti si creativi. Nu?

FAZA 4 spre 5: concentrarea este maxima pentru a depune corespunzator urina. Nu schimbam mana in timpul meciului, nu fluieram dupa gagici, nu facem rotiri de trunchi si nu ne scuturam de matreata.

FAZA 5 (faza critica): debarasarea ultimilor stropi de urina care inca mai salasluiesc pe uretra. Metoda: scuturare+incordare a muschilor pubococcigieni+constrictie de gland.

Scuturarea se va face cu delicatete pentru ca in propozitie este vorba despre penisul dvs.
Incordarea muschilor PCG se va face dupa fire.
Constrictia de gland se va face prin utilizarea indexului si a opozabilului. Cele doua degete vor strange usor glandul si vor executa o miscare longitudinala. (La unii mai ampla, la altii nu prea. Nu-i nimic, aveti suflete frumoase). In orice caz, evitati sa obtineti (auto)satisfactii carnale.

ATENTIE: aceasta etapa se consuma DEASUPRA vasului de toaleta! Nu va simtiti rusinati de ceea ce tocmai ati consumat. Nu e nimic nenatural. Pana in momentul reintroducerii penisului in locas, meditati asupra procesului.
Daca nu va puteti ordona gandurile si etapele, incercati sa va imaginati ca urina dvs ar putea salva viata unui om. Deci nu irositi niciun strop pe gresia imunda.

Atat am avut de spus. O scutur frumos si astept reactiile dvs.

Grigore Urina

Totusi ceva pluteste in aer. Prietenii mei au inceput sa pice pe capete: oficializari de relatii si copii multi in poza de grup. Cu unii dintre prietenii mei am facut multe tampenii pe vremuri si nici unul dintre noi nu se vedea asezat la casa lui. Pe altii i-am idolatrizat pentru spiritul lor liber si non-conformist. Dar s-au dus.Incep sa ma simt tot mai stingher in preajma lor. Ma simt exclus involuntar dintr-un joc mult mai elaborat. Le urmaresc fascinat noile coduri de comunicare. Isi privesc sotiile cu multa responsabilitate si dau raspunsuri scurte. Semn ca in spatele acelor momente se ascund multe discutii de planificare. Gesturile de curtoazie au fost inlocuite cu gesturi de ocrotire. Comanda la restaurant se ia mult mai greu pentru ca trebuie sa se ajunga la un consens. Uneori percep o oarecare oboseala in privirile acestor cupluri asezate – ma astept ca, in orice clipa, unul dintre cei doi sa se ridice. Si sa plece. Dar asta nu se intampla niciodata. Au venit si pleaca impreuna.

Ma minunam cu un amic in urma cu ceva vreme de un mare paradox al existentelor noastre. Suntem dispusi sa ne sacrificam si sa ne supunem la toate traumele din lumea asta doar pentru a ajunge la faza de platou. Cantam pe sub balcoane (vorba vine), alergam dupa femei inabordabile si incercam sa construim tot felul de scenarii menite sa ne tina flacara aprinsa. Apoi, din senin, caram tot arsenalul folosit in lupte in pivnita si ne imaginam tablouri molcome de familie. Asta da paradox!
Din postura mea de burlac nu-mi persiflez prietenii care au ales tabloul de familie. Chiar ii respect si ii admir pentru puterea lor. Stiu ca iau decizii considerabil mai dificile. Stiu ca lista lor de prioritati e mult mai bine conturata si e mai putin egoista. Si la fel de bine stiu ca fac o treaba excelenta in noua lor viata.
Am momente cand in capul meu se aud simultan doua voci, ale unor foste prietene, care imi spuneau:”Baieste, daca prinzi 30 de ani neinsurat, nici dracul n-o sa te mai bage in biserica” si „O sa mori singur si nefericit pentru ca mereu o sa alergi dupa relatii imposibile”. Sunt vorbe grele, nu usor de digerat, care ma pun in fata unei intrebari:oare sunt pe cale sa ajung un burlac patologic? Dar frumusetea episoadelor de acest gen rezida din faptul ca sunt de foarte scurta durata. La finalul lor afisez un zambet trufas care imi reafirma libertatea si oportunitatea de a exploata cat mai multe posibilitati.

Poate ca as agoniza si m-as forta mai mult daca as fi bombardat sistematic cu predici despre beneficiile vietii de cuplu. Dar, din fericire, nici unul dintre prietenii mei domesticiti nu face prozelitism. Ba, uneori, chiar ii surprind cum ofteaza usor nostalgici sau invidiosi. Apoi isi revin instantaneu si cu un zambet usor sententios imi spun ca o sa-mi vina si mie randul. Nu e nicio graba.

Numitul Adrian Neacsa este chemat in fata instantei, in calitate de invinuit, pentru grave prejudicii aduse moralei, maturitatii si marcii “barbat adevarat”. In speta sunt aduse ca probe textele “Alina se intreaba” si “Jocuri”. Dupa ce s-au inregistrat depozitiile partilor vatamate, completam procedura cu marturia invinuitului.

De ce am ales mesajul Alinei?

Pentru ca era o abordare frontala, aparent superficiala, dar care ascundea un personaj bine conturat. Am avut mai mereu o slabiciune pentru femeile usor infatuate. Nu ascund faptul ca mesajul ei aparea pe fondul unei crize de idei – da, a fost o decizie pragmatica.

De ce au aparut acele reguli?

Pentru a evita zumzetul descris foarte generos mai sus. Da, era foarte usor sa “intervin” in casnicia Alinei, sa ofer solutii magice. Suntem artisti desavarsiti in a gasi solutii pentru crizele altora. Economisim energie. Era si mai usor sa speculez vulnerabilitatea (temporara, sper) victimei. O caprioara sangeranda e mai usor de prins. Fortasem suficient mana inspiratiei apeland la aceasta formula de interactiune. Exista limite. O data sunt cele autoimpuse (chestiune de educatie, de stare de spirit), dar sunt si cele pe care le expunem sub forma unor reguli. Ca sa priceapa orice piatra. Ma amuz cand ma gandesc ca am trasat acele reguli gandindu-ma mai mult la spectatorii care deja incepusera sa eticheteze comportamentul Alinei. Se pare ca saua era pe gard si nu pe iapa.

Cum adica fara judecati de valoare?

Eu numesc asta bun simt – in relatia cu sinele si cu ceilalti. In antichitate, unele judecati de valoare erau facute cu fierul incins. Barbar, nu? Cu ce ar fi fost mai diferita o apreciere facuta virtual, la adapostul tinutei martiale de care nu ne debarasam nici cand defecam, de ritualurile din antichitate? Daca tot e loc sub soare pentru fiecare dintre noi, macar sa facem efortul de a sta la locurile noastre. Respect, decenta, 4×4, satelit. Ce de cuvinte, domnule!
Bine, zambesc usor superior cand observ confuzia dintre judecata de valoare si indicele estetic. Filtram lumea printr-o grila de valori, nu de judecati asupra valorilor. Din nou, cuvinte.

Se va sinucide autorul/bloggerul imberb pentru ca a ramasa fara muza?

Nu. E tanar, cu instinctele vii si cu multa pofta de joaca/jocuri.

Onorata instanta, admit ca m-am jucat si nu regret. Nu am absolvit un liceu de vita-veche din Bucuresti, ci unul de provincie. Timp de patru ani am facut naveta cate 12 km pe zi (24, dus-intors). Uneori parcurgeam pe jos acea distanta – si nu din placere. Am invatat sa comunic si sa ma comunic inca din adolescenta. M-am bucurat de prietenia si intelepciunea multor oameni cu istorii diferite. De la paznici de noapte alcoolici pana la profesori de arte frumoase. Tot de atunci am fost indrumat sa ma lamentez mai putin si sa fac mai mult. Si tot de atunci am descoperit ca, daca te grabesti incet, poti sa vezi toate fetele frumoase si toate merele din lume.
Nu m-am grabit nici cu preludiul acestui text. De asta deschiderea are 156 de cuvinte. Am putea abera chiar aici despre eficienta si necesitatea preludiului in comuniunea dintre un barbat si o femeie. Si totusi, n-o vom face.

Cu prietenie,

A. N.